
Officially,I’m sixteen.Nu stiu cat de multe am realizat la 15 ani sau cat e de important lucrul asta,cert e ca toata chestia cu aniversarea m-a facut sa fac un fel de retrospectiva asupra mea.
Asa mi-am adus aminte de prietenii pe care ii aveam inainte de a ajunge la liceu:numerosi,entuziasmati,toti avand mai mult sau mai putin nevoie de ajutor din partea mea.Cred ca e si normal-esti adolescent,gusti din viata,din libertate si cei din jurul tau iti par mai importanti chiar decat propria familie.Fericirea,exuberanta,frenezia te invaluie cu un val al iluziilor.Esti ranit atunci cand ajutorul tau nu este rasplatit,iar prietenii dispar chiar cand ai mai multa nevoie de ei. Ajunsa la liceu,of course,o mare parte a legaturilor le-am pierdut,insa faptul ca inca mai aveam amici alaturi suna promitator. Distanta si lipsa comunicarii chiar au efecte distructive asupra unei prietenii,insa ca si fiecare alt lucru,poate fi trecut peste.Intotdeauna cei care te merita vor fi alaturi de tine,that’s for sure si de fiecare data,vei primi o rasplata pentru tot ceea ce ai oferit. :]
Oare atunci cand constientizei natura prieteniei,este ca un fel de “inca o treapta pe scara maturitatii”?Si de ce unii simt nevoia de a-ti fi alaturi doar pentru a-ti provoca raul,pentru a se bucura de esecul tau,pentru a fi certi ca ajungi la un nivel lamentabil?
“The road to hell is paved with good intentions.“Iar cei cu bune intentii nu vor ascunde niciodata asta.





